Natural, tradițional, de casă: cuvinte de pe etichetă

Cuvintele „natural”, „tradițional” și „de casă” de pe etichetă sunt, în cea mai mare parte, termeni de marketing fără o definiție legală strictă. Un producător le poate folosi atâta timp cât nu induce consumatorul în eroare, iar conținutul real al produsului se vede doar în lista de ingrediente și în tabelul nutrițional. Imaginea de „bunică” de pe ambalaj nu este o garanție.

Nu toate cuvintele sunt libere. Unele sunt strict reglementate, precum „bio” sau „light”, iar altele au reguli parțiale. Mai jos separi aceste categorii, vezi ce înseamnă în practică formulări ca „fără conservanți” sau „fără E-uri” și afli un set de întrebări simple pe care ți le pui la raft.

Ce înseamnă „natural” pe un ambalaj?

„Natural” nu are o definiție generală în legislația alimentară europeană, deci o poți vedea pe produse foarte diferite. Excepții există pentru anumite categorii, cum sunt apa minerală naturală sau aromele naturale, care au criterii proprii.

Un exemplu: „aromă naturală” înseamnă că aroma a fost obținută din surse vegetale, animale sau microbiologice, prin procedee fizice, enzimatice sau microbiologice, nu că produsul conține fructul respectiv. Pe un iaurt cu „aromă naturală de căpșuni” poate să nu existe nicio bucată de căpșună. Pentru contextul aditivilor vezi articolul despre aditivi alimentari și coduri E.

Atenție: natural nu înseamnă automat sănătos sau inofensiv. Multe substanțe naturale pot fi periculoase în doză mare, iar multe sintetice sunt sigure la dozele permise. Aceeași logică se aplică și curelor „naturale”, despre care citești în materialul despre curele detox.

Ce înseamnă „tradițional”, „de casă” sau „artizanal”?

Aceste cuvinte nu sunt definite în mod general, iar folosirea lor depinde de interpretarea producătorului și de verificările autorităților. „De casă” poate fi pus pe un produs fabricat industrial, atâta timp cât nu se afirmă fals că a fost făcut într-o gospodărie.

Ceea ce este protejat sunt schemele oficiale: STG pentru rețete tradiționale, DOP și IGP pentru produse legate de un loc. Ele au caiete de sarcini și controale, așa cum explică articolul despre denumirile protejate. Dacă pe ambalaj apare un cuvânt tradițional, dar nu și sigla, ai de-a face cu o denumire comercială.

Cum interpretezi „fără conservanți” și „fără E-uri”?

„Fără conservanți” înseamnă că produsul nu conține aditivi cu rol de conservant, dar el poate fi conservat prin alte mijloace: sare, zahăr, oțet, căldură, ambalare în atmosferă protectoare sau frig. Toate acestea sunt metode obișnuite, vechi de secole.

„Fără E-uri” este o formulare mai problematică, pentru că nu toate codurile E denotă substanțe periculoase: vitamina C se numește E300, iar acidul citric E330. Un produs poate evita codurile și să folosească ingrediente cu efect similar, de exemplu extracte sau sucuri concentrate, care nu poartă cod.

Mențiunile nutriționale precum „fără zahăr adăugat” sau „bogat în fibre” au definiții și condiții, descrise în ghidul mențiunilor nutriționale. Ele sunt de încredere mai mare decât adjectivele libere.

Care cuvinte sunt, în schimb, reglementate?

Sunt reglementate mențiunile nutriționale (light, bogat în proteine, fără grăsimi), mențiunile despre sănătate, termenul „bio” și variantele lui, denumirile protejate și anumite denumiri de vânzare, cum sunt cele pentru ciocolată, miere sau lapte. Dacă un produs folosește una dintre ele, trebuie să respecte condițiile.

Pentru „bio”, de pildă, cauți logo-ul european și un cod de control, așa cum e descris în articolul despre eticheta bio. Un ambalaj verde cu frunze desenate fără aceste elemente nu înseamnă ecologic.

Denumirea de vânzare

Pe față sau pe spate apare și o denumire de vânzare, de exemplu „brânză topită” sau „preparat din carne”. Ea e mai importantă decât numele de brand, fiindcă te informează despre natura produsului. Un „preparat” nu este același lucru cu produsul întreg, chiar dacă numele comercial sugerează asta.

Ce întrebări îți pui la raft?

Îți pui câteva întrebări simple și răspunzi din ambalaj, nu din impresie.

1. Ce spune lista de ingrediente și în ce ordine?
2. Există un procent pentru ingredientul evidențiat în nume?
3. Ce arată valorile la 100 g pentru sare, zahăr și grăsimi saturate?
4. Există siglă oficială, nu doar un desen sugestiv?
5. Cât de scurtă este lista și cât de familiare îți sunt ingredientele?

Dacă un produs „ca de casă” are douăzeci de ingrediente, dintre care jumătate sunt industriale, imaginea nu corespunde. Pentru citirea tabelului, rămâi la ghidul principal al etichetei nutriționale, iar pentru gradul de prelucrare vezi clasificarea NOVA.

Cum te asiguri că nu ești indus în eroare?

Te asiguri tratând adjectivele ca pe o invitație de a citi, nu ca pe un răspuns. Ambalajul poate conține fotografii, culori și nume de localități, dar singurele informații verificabile sunt cele obligatorii: ingrediente, valori, origine, data și, eventual, siglele oficiale.

Dacă ai dubii în privința unei mențiuni, poți scrie producătorului sau poți sesiza autoritatea de protecție a consumatorilor. Cele mai multe produse respectă regulile, dar un consumator informat observă diferențele dintre un fapt și o impresie.